Nebun (dex): alienat, smintit, care si-a pierdut mintea.

Am mai zis: aveam 22 de ani, eram student și am ieșit în stradă în decembrie ’89.

Anul acesta m-a întrebat soția mea dacă nu mă simt frustrat că, după atâția ani de când alții și cu mine am ieșit în stradă să luptăm împotriva unui sistem totalitar, țara, noi, am ajuns în situația de astăzi. M-am gândit puțin la asta și i-am spus că sunt undeva între acceptare și resemnare.

În parte, pentru că nici acum nu știu să spun exact de ce am ieșit din casă în decembrie ’89 și am stat câteva zile acolo. Sigur că nu mi-a cerut-o nimeni, nu știam unde se va ajunge (când militari, securiști și milițieni trag noaptea în tine seara și dimineața spală trotuarele de sânge, doar ca să intre apoi cu TAB-urile în oameni, nu prea ai certitudini despre ce se va întâmpla), nu înțelegeam mare lucru și, mai ales, n-am avut un plan. Nu pot să spun că cineva mi-a spus că vom fi ca in RFG, eu mi-am riscat viața și ăștia m-au dus în Belarus de fapt.

Eram nebuni? Nu cred. Mai degrabă încrâncenați în a obține ceea ce era de drept al nostru.

Pe de altă parte nu pot să mai simt frustare pentru ceva ce nu stă în controlul meu sau nu este responsabilitatea mea, iar începând cu ianuarie 1990 Legislativul și Executivul acestei țări nu au mai fost decât 1/18.000.000 alegerea mea. Cam mic procentul de control.

Mi-am îndeplinit datoria civică, am votat, am ieșit în stradă când m-au înfuriat, am plătit personal costul derapajelor instituționale și ale abuzurilor morale și factuale ale autorităților, organelor, administrațiilor publice. Ale tuturor. Alături de prea puțini dintre noi.

Am vorbit despre asta, m-am enervat, am încercat să înțeleg ce pot face eu, am aderat la mișcări care m-au convins ca sunt împotriva acestui sistem inept, needucat, smintit și corupt, care ne conduce de ani de zile. Am reușit ceva? Nu știu.

Mă duc în fiecare an în piață și sus la cimitir, plâng, mă bucur că trăiesc și după aceea merg acasă și aștept primăvara. Și mai trece un an.

Anul ăsta însă în fața numelui pe care-l caut mereu în bronz, m-am întrebat cu un zâmbet: cine sunt nebunii adevărați? Noi, că am avut curajul să ieșim și să cerem ceea ce voi și noi folosim acum, sau ăștia care ne conduc azi? Am fi fost nebuni dacă am fi știut cine va veni și ce vor face, iar eu unul n-am știut.

Poate totuși sunt nebun că ani în șir am acceptat sminteala lor, care a fost posibilă doar datorită celor 4 zile și nopți, pe care eu le-am dat Revoluției împreună cu zilele și nopțile pe care le-au dat alții, în viață sau morți acum, care au împins țara asta pe drumul democrației.

29 de ani am refuzat să-mi recunosc că, fără a întelege adevarul despre ce s-a întâmplat în ’89 și după aceea, nu o sa fiu niciodată întreg. Până nu-mi înțeleg și nu-mi accept trecutul sunt doar un nebun în prezentul și viitorul meu.

Nu am nevoie de măsuri și comemorări de 21-22 decembrie, dar vă mulțumesc pentru ele. Am nevoie să știu adevărul. Și dacă cei care au greșit vor scăpa nepedepsiți pentru decembrie ’89, pentru iunie ’90 sau pentru Colectiv, fie! Dar vreau să scrie tot ce s-a întâmplat cu adevărat. Cum a fost atunci.

Să plece liberi după aceea, pentru că eu i-am iertat. Dar am înțeles și de aici înainte NIMENI nu va repeta greșelile lor.

Am aflat adevărul și nu mai stau cu capitole din istoria mea deschise încercând să scriu capitole noi.

Pentru că asta este adevărata nebunie: să scrii prezentul și să planifici viitorul, fără să-ți cunoști cu adevărat și să-ți accepți trecutul.

NIMENI nu ne-a spus adevărul despre decembrie ’89 în ultimii 29 de ani. Cine a tras și cine a dat ordinul. Câți și unde au murit și unde sunt îngropați. De ce s-au întâmplat toate câte s-au întâmplat. Ca să mă pot duce în Piață și sus la cimitir și să închei capitolul cu cei care și-au dat viața lângă mine.

Sunt și vor fi pe viață frații și surorile mele, dar eu sunt aici și ei dincolo și așa ne vom continua drumul.

Și, după aceea, vreau adevărul despre iunie ’90. Și Colectivul lui octombrie 2015.  Și alte capitole neînchise din viața mea. Și, poate așa, nu ajung să fiu și eu nebun, reușind să închid fiecare capitol cu durerea și prețul lui și pot merge mai departe liniștit.

Și, da, domnilor politicieni: ne trebuie un moment zero și anul acesta ar fi fost cel mai bun moment pentru el. Dar nu un moment zero pentru a șterge dosarele cu găinăriile voastre, ci un moment zero al nostru ca popor cu istoria noastră recentă. Un moment zero în care să recunoaștem și să aflăm.

Să aflăm adevărul, să facem pace cu noi înșine și cu cei de lângă noi, să tragem linie și să putem să mergem mai departe sănătoși, nu smintiți.

Un articol de Mircea Stoian

Sursă foto aici