Toamna lui 1989 găsește Europa de Est în fierbere. Oamenii încep să se revolte împotriva comunismului, care-i ținuse îngenuncheați decenii la rând, în spatele Cortinei de Fier. Primii care sparg rândurile sunt ungurii, care în septembrie ies din Pactul de la Varșovia și deschid granițele cu Austria pentru est-germani. Mihail Gorbaciov vizitează, o lună mai târziu, Berlinul de Est și e primit cu aplauze. La numai doi ani după ce președintele american, Ronald Reagan, îi adresase celebrul: ”Mr. Gorbaciov, tear down this wall!” Berlinul rămâne în stradă, protestând și cerând schimbarea: dărâmarea zidului care-i separase de familii și prieteni, ca pedeapsă pentru cel de-al Doilea Război Mondial. La 9 noiembrie Zidul cade, iar un an mai târziu, pe 3 octombrie 1990, Germania se reunifică oficial după 45 de ani. Comunismul se prăbușește peste tot în jur.

Îmi amintesc bine anul ăla, incredibil ce amintiri păstrează mintea unui copil de 11 ani… sub toată cenzura ceaușistă, știrile venite din Germania au apărut la Telejurnal. Nu știam prea multe despre istorie pe atunci, nici despre vina uriașă a nemților, nici despre celelalte țări care trăiau în frica teribilă  pe care o știam și noi.  Bătea însă vânt de schimbare și România se urcă pe valul democrației în decembrie 1989. Își plătește cu sânge libertatea însă, ceea ce nu se întâmplase în țările din jur. Nu mă interesează acum dacă a fost sau n-a fost orchestrată: e un fapt că părinții și-au îngropat copiii care s-au așezat în fața gloanțelor.

Și m-a luat cu frig să citesc în ultimele zile articole care îl descriu pe cel care era atunci șef al Securității, Iulian Vlad, ca patriot sau apărător de neam și țară, căci, vezi Doamne, despre morți numai de bine, o abordare mioritică pe care o refuz în genere. Perspectiva cealaltă e aici, pentru cei care au uitat cum s-au închis ușile catedralei din Timișoara, când au început să șuiere gloanțele. Sau cum s-au incinerat trupurile celor morți, aduși de la Timișoara la București, ca să nu miroasă în oraș și să nu-i mai caute familiile. Sau cum și cine a dat ordin să se tragă în civili, oameni lipsiți de apărare, vlăguiți de atâta frig și foame în care își creșteau copiii, ieșiți pe străzi să-și ceară dreptul de a trăi în picioare, nu cu capul plecat.

Și s-a făcut 3 octombrie 2017. La aproape trei decenii după scuturarea de comunism, România pare că se întoarce în timp. Sub guvernarea PSD, copil legitim al fostului FSN, conducătorilor noștri le plânge sufletul după dictatură. Mâna care conduce țara vrea fiecare bucățică sub controlul ei. A început cu OUG 13. Am ripostat. Au început să-și subordoneze instituții, care cad ca popicele. Cel mai mult, însă, le trebuie Justiția. Cei mai importanți lideri politici aud zăngănit de cătușe pe lângă ei din cauza dosarelor pe care le au, așa că nu se vor opri până nu vor scăpa de pușcărie. Le trebuie legi mai permisive, anularea infracțiunilor pe care le-au comis, șefi de parchete mai obedienți decât Kovesi și Lazăr, iar președintele nu face decât să-i încurce, deci îi limitează puterea de decizie. Nu e relevant nici că CSM se opune modificărilor propuse, câtă vreme însăși CCR, garantul democrației noastre, pare că joacă în struna lor.

Dar se mai aude ceva, pe lângă zăngănitul care-i sperie pe ei. Se aude frica. Frica, prieteni, nu dispare, ea se transmite din generație în generație. Și e bine că e așa. Datorită ei, și nu din cauza, ne amintim mereu că democrația, fie și plătită cu morți incinerați pe ascuns, nu e un dat. Ea se apără zi de zi în stradă, dacă altceva nu ți-a rămas, dacă nici cei care au depus jurământ să te apere nu o mai fac.

Așa că de frică se vor umple iarăși străzile României. De frica ucigătoare că cineva, vreodată, va mai construi ziduri între noi, ne va spune ce avem voie să gândim sau să credem, ne va ucide părinții sau copiii.

28 de ani au răbdat nemții Zidul care îi despărțea de cei cu același sânge cu ei.

28 de ani au trecut și pentru noi. E timpul să luptăm din nou.