România încremenită

O clădire guvernamentală tipică. Holuri acoperite cu un tavertin dubios, pereți albi murdăriți de multe mâini și haine frecate de ele, mobilă desperecheată și parcă fără nici un rost, afișe lipite pe pereți aiurea, un miros statut și umed și mulți oameni care se plimbă de la un ghișeu la altul, stau la cozi și alți oameni care stau pe jos sau pe scaunele insuficiente, cu capul în mâini și cu câteva hârtii în brațe.

Una din cozi este pentru plata unor taxe. Niște funcționare încasează bani care nu pot fi plătiți altfel decât la ele. De fapt coada este la o funcționară care stă în fața unui ecran îngălbenit și care-ți emite o chitanță, pe care însă nu o poți ridica decât după colț, de la colega ei, după ce plătești. Amândouă mănâncă ceva, pentru că probabil nimeni nu s-a gândit să pună undeva o pauză de masă. După ce suporți josnicia cozii și discuțiile imposibil de evitat în coadă, treci prin umilința finală în care ești chestionat cât mărunt ai, pentru că funcționara care încasează, oricât de mult mărunt ar primi, nu are niciodată bani de schimb. Oricum ești un paria dacă n-ai banii fix pe fix.

Primești într-un final chitanța salvatoare pe care o pui într-o mapă cu alte chitanțe, dovezi, copii, originale și mai știe dracu’ ce, te bucuri de parcă ai intrat la facultate și te duci la următoarea coadă: aia unde depui documentele. După aceea, în funcție de ce document ai cerut, te vei intoarce și vei lua în piept altă coadă, ca să-ți ridici documentul cerut.

Ah! Am uitat să vă spun. Nu suntem în 1997, ci în 2017, într-o clădire de pe Șoseaua Pipera, pe care scrie DRPCIV (e vorba de pașapoarte și permise auto) și pe care o poți găsi pe Google Maps. Dacă n-ai smartphone, întreabă-l pe Tăriceanu. Îți spune și cum să fentezi coada.

Vis a vis de ea, se înalță ca o sfidare un turn de sticlă și fier modern, luminos și parcă scos acum dintr-o cutie. La intrare pe un totem scrie: ORACLE.

Alături lumea stă ca în Gara de Nord în anii comunismului, nu s-a auzit de softuri pentru încasarea de bani online (d-alea de face ORACLE vis-a vis), nu s-a auzit nici de programe open source sau Gov IT, probabil că de ORACLE s-a auzit doar prin prisma faptului că-l dă lumea ca punct de referință pentru clădirea tristă guvernamentală.

Suntem de ani de zile încremeniți într-un proiect fără proiect, într-o coadă interminabilă în fața unei funcționare sictirite. N-avem viziune, n-avem strategie, n-avem milestone-uri, n-avem modele, parcă nu prea avem de nici unele ca să ieșim din momentul ăsta dezastruos, în care băltim de mai mult de două decenii.

Rămânem blocați în centralizare și relaționarea de clan și de familie și ne întrebăm de ce dracu’ nu merge treaba. Chiar după un an cu oameni care au toate calitățile, nu se iese la vot. Băltim și aici.

N-avem nici măcar curiozitatea (că de o deprindere nici nu se pune problema), să punem întrebări. Mai ales cei care își asumă responsabilitatea de lua în mână frâiele țării.

Nu se întreabă cum ar putea să afle întrebările care trebuie puse, nu se întreabă cum ar putea face ceva ca să fim mai degrabă contemporani cu 2017 decât cu 1997, nu se întreabă ce ar putea face mai bine sau de unde ar putea începe cu modificarea proiectului ăsta încremenit. Probabil că dacă nu ai de stat la coadă, nu te jenează lipsa de trotuare, nu te blochează nici un semafor, legile sunt făcute să nu răspunzi niciodată, nu-ți trebuie o meserie ca să faci bani, nu-ți pui nici întrebări.

Așa cum ar trebui când câteva mii, zeci de mii sau sute de mii îți ies în stradă. Așa cum exercițiul corect democratic ar fi să-i întrebi ce vor (direct sau online), înainte să te apuci să faci ce crezi tu și să le spui suficient că “s-a rezolvat”. Îi intrebi, evaluezi, și intr-un final le raspunzi. Acum poți să le spui chiar și că nu vrei sau nu poți face ce ți-au cerut.

Pe mine m-au agresat, m-au umilit și m-au jignit cozile și înainte de ’89 și mult mai mult acum. Așa cum mă umilește și mă jignește cerutul de bani mărunți, incompetența, minciuna autorităților, jegul de pe străzi, spitalele murdare cu personal impertinent, școlile cu toalete în care ți-e jenă să intri și săli de clasa care îmi aduc aminte de copilărie (am 50 de ani), caterinca ieftină și lipsa întrebărilor.

Așa că astăzi la DRPCIV am întrebat un funcționar de ce n-au un sistem de plată cu cardul, pe loc, care în timp real să arate încasarea taxelor? “Ce-aia?” mi-a răspuns el cu altă întrebare.

Am plecat. În piață!

Un text de Mircea Stoian

foto arhiva personală

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *