guverngrindeanu

Solemnitatea păpușilor

‘’Jurământul este un angajament solemn, […] prin care cineva se obligă să-și facă datoria (față de popor, de stat)’’. (DEX)

Am văzut întâmplător ceremonia de depunere a jurământului de către membrii noului guvern.

Cumva, ceva mi s-a părut în neregulă, deranjant, în tot procesul care se derula la televizor. La început nu mi-am dat seama ce și am avut tendința să cred că fețele acelor oameni, CV-urile lor (pe care le citisem în diagonală, ca să văd cine îmi va conduce țara), istoria lor mai puțin clară sau curată, sau poate chiar faptul că un Geppetto modern ii “sforărise” acolo, mă deranja. Dar acestea, deși reale și deranjante, sunt doar partea rațională a sentimentului meu de seara aia.

Abia a doua zi dimineață am realizat că ceea ce mă frapase la fragmentul de ceremonie văzut la televizor, era totala lipsă de emoție a actului solemn, în care acești oameni, învestiți cu a doua putere din stat, erau actorii principali. Erau doar niște actori de provincie, care citeau un rol pentru un salariu, care nu simt, nu intră în pielea personajului. Nu înțelegeau importanța acelor câtorva cuvinte citite, care urmau să le dea o putere mult peste cea a muritorilor de rând și nici nu simțeau solemnitatea momentului.

De asemenea actorii nu păreau să înțeleagă că de acum înainte busola lor trebuie să arate nordul rezumat de cuvintele citite cu mâna pe Biblie și nici că ceea ce au jurat devine imediat responsabilitatea lor ulterioară.

Mi-am adus aminte de povestirile despre bunicul meu (pilot militar) și de felul în care bunica îmi spunea despre cum era impregnat de solemnitatea și importanța fiecărui moment oficial, cum se pregătea cu uniforma de gală, cum pentru el funcția și rolul care îi fuseseră acordate pe un termen limitat, erau mai importante decât viața lui personală, mai presus chiar decât viața lui (și așa a fost). Se vede asta și din cele câteva poze pe care le am în casă, din atitudinea lui în uniformă, din felul în care se uita mândru și responsabil către aparatul de fotografiat. Știe exact ce a jurat, așa cum știe că va face ce a jurat, normal, simplu și fără dubiu, în fiecare zi din viața lui.

Mi-am adus aminte și de o zi de noiembrie din ’86 când, într-o curte mare sub un cer senin, am jurat cu mâna pe arma înghețată și cu vocea tremurândă, credință țării mele și am jurat să o apăr în orice fel. Eram foarte emoționat că țara mea, care mă pusese până atunci să culeg cartofi și sfeclă, îmi punea acum în mână o armă și mă învestea ca apărător al ei. Nu înțelegeam exact ce spuneam și de ce, dar am simțit că acel moment era unic și important pentru mine și îmi dădea o anume responsabilitate. Eram doar un tânăr, care timp de nouă luni avea să-și descopere adultul din el, iar primul pas a fost acest jurământ. Jurământ care și acum mă leagă emoțional și responsabil de datoria cea mai importantă pe care o am față de țara mea.

Cred ca emoțiile actului de depunere a unui jurământ se scurg în cineva ca o reprezentare personală a măreției acelui moment și se cristalizează în contact cu responsabilitățile pe care ți le asumi, pentru a duce la capăt ce ai promis mai întâi și jurat mai apoi. După care totul se transformă în fapte.

Mai cred că exercițiul solemnității unui astfel de moment ar trebui să fie important pentru actori, fiind începutul unei misiuni înțeleasă, asumată, acceptată si acceptată. Poziția, gradul, funcția sunt limitate temporal și important este cum, responsabil și cu gândul la jurământ, vei indeplini sarcinile pe care ți le-ai asumat și pentru care țara ta te-a învestit să le duci la bun sfârșit.

La ceremonia noului guvern nu am văzut așa ceva. Dacă nu simți și nu înțelegi mai întâi solemnitatea și responsabilitatea momentului, dacă vorbele, pe care le rostești acolo cu mâna pe cartea Sfântă sau pe sufletul tău, nu te impregnează cu sensul și greutatea lor la jurământul de începere de drum, dacă asumarea cuvintelor jurate nu este totală și, cred eu, plină de emoție, cum vei merge pe acest drum?

Când am jurat în ’86, am spus că voi apăra țara de dușmanii din interiorul și din afara ei. Eu unul am mai încercat să o apar odată de dușmanii din interiorul ei în ’89 și sper ca nimeni dintre noi să nu aibă ocazia să o apere de dușmanii din exterior.

Dar pentru cei din interior, votați de oameni cum au fost votați și cei dinainte de ’89, n-aș ezita. Bunicu’ a zis că stăm și luptăm. Și cred că nu sunt singurul, cu sau fără jurământ depus. Depinde nu de solemnitate, ci de cum respectă jurământul dat. Și să nu veniți să-mi spuneți că n-ați înțeles sau că n-ați știut când ați jurat.

 

Un text de Mircea Stoian

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

 

sursa foto aici

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *