soldatrevolutie

Tu cât de mult ai murit în ’89?

Aveam 22 de ani în decembrie 1989 locuiam în București, făcusem armata, munceam și eram student la hidrotehnică.

Am ieșit în stradă ca mulți alții ca mine, fără să ne spună nimeni să facem asta, fără să ne organizeze nimeni.

Acolo pe stradă am văzut și am simțit că se întâmplă ceva peste limita ordinarului, ceva care, cu fiecare oră, cu fiecare milițian încruntat și roșu la față care apărea, cu fiecare TAB care trecea în viteză printre noi, nu mai putea fi dat înapoi. Ceea ce făceam noi dădea minut cu minut șah-mat unui sistem, care nu era pregătit să facă față acestei situații.

În 27 de ani s-au spus și s-au scris multe: teorii, conspirații, teroriști, grupări secrete și altele. Eu unul, în 4 zile de stat aproape în permanență acolo, nu am văzut așa ceva. Poate eram prea tânăr și prea nepregătit să văd ceea ce alții au văzut atunci sau după.

Eu am văzut hămesiți mușcând din portocale în bucătăria CC-ului, am văzut cum se desprinde piciorul unui băiat lovit de un glonț de 12.7 și cum nu poți să-i prinzi femurala oricât te-ai strădui, am văzut cum arată un om împușcat în cap lângă tine și primul gest a fost acela de a mă uita de unde vine glonțul, am auzit cum șuiera un glonț care se izbește la 10 centimetri de capul tau într-un zid, am văzut gloata turbată din care unii puseseră mâna pe arme, privirea lor nebună și avidă de putere și sânge, am văzut o dezordine imposibil de ordonat, am văzut oameni care s-au urcat oportunist și conjunctural pe funia puterii și au preluat inițiativa și după aceea țara. Am văzut soldați USLA cu pistolul vârât la inimă, sub vestele anti-glonț, veniți să ne ajute, speriați mai rău decât noi de haoticul situației și de faptul că oricând mulțimea se putea întoarce împotriva lor.

L-am văzut pe generalul Ardeleanu, liniștit în acel haos permanent și care, în loc să mă lase să-l ajut (nici nu știu cum aș fi făcut-o, dar voiam să fiu parte cumva), m-a trimis blând acasă “să-mi trăiesc viața”, am văzut un campion olimpic care a împușcat un om și am văzut cadavre în fața Ministerului Apărării, unde îl duceam cu mașina mea pe ultimul ofițer care plecase din CC și pe care, civilii îngrămădiți în TAB-urile care îi preluaseră, nu l-au mai lăsat să urce. Unde să mai fie loc pentru el, scaunele erau împărțite!

Am văzut toate astea și multe altele, dar niciodată în ochii oamenilor de acolo nu am văzut ceva care să arate că fac parte dintr-o schemă elaborată, că ar ști cumva ce se întâmplă și că deocamdată ‘’treaba’’ e pe drumul bun.

Mulți ani după aceea, gândind retrospectiv, am văzut schema care s-a elaborat când se răceau corpurile nevinovaților, iar odiosul și sinistra căzuseră sub gloanțele unor soldați. O schemă relativ simplă, susținută de toți cei care nu mai aveau nimic de pierdut sau aveau totul de câștigat. Aceeași schemă transparentă care a revenit în iunie 1990.

A revenit în decembrie 2016, de sub mustața unui emanat provincial, deloc educat, al celor din ’89. O schemă groasă, ca o cicatrice lăsată cu mândrie la vedere, cusută cu ață albă, dar care cumva impresionează și funcționează de fiecare dată.

Am auzit acum câteva luni că procurorii vor pune sub acuzație oameni care la revoluție au instigat la fapte care au dus la genocid sau la crime împotriva umanității și am văzut ieri că unii dintre ei sunt inculpați pentru aceleași fapte, puse în practică la mineriade.

Abia atunci am înțeles că, atâta timp cât partidul fondat pe crime împotriva umanității încă există și oamenii de atunci sunt încă parte din el, nu pot să-i acuz de nimic mai grav decât de a-ți clădi edificiul politic pe crimă. Privatizările lui Bivolaru, casele lui Năstase, caltaboșul lui Remeș, voturile furate de Dragnea, banii furați de Nicușor sunt tot atâtea fapte care pălesc în fața impunității dobândite de membri fondatori, aceea de a clădi un partid – care a condus aproape continuu această țară – pe crimă.

Nimic nu este mai grav decât crima. Dacă ai scăpat nepedepsit, restul sunt glumițe nevinovate.

Asta am vazut în 27 de ani și cam de atunci tot încerc să mă construiesc pe mine pe un edificiu cât de cât curat și să nu-mi las crimele nepedepsite. Atât cât pot.

În decembrie, în fiecare an, mă duc la cimitirul de sus de pe colț, pe linia tramvaiului și în piața CC. La CC e un nume pe care-l caut în bronz de fiecare dată: Trosca. De fiecare dată îl salut. Militărește.

Câteodata am o floare cu mine, mai tot timpul lacrimile. Nu știu de ce plâng: sigur pentru cei care ar fi putut să nu moară atunci, poate de neputința de a înțelege cum s-a ajuns aici, când unii au murit, iar alții au rămas răniți pe viață.

Un text de Mircea Stoian

sursa foto aici

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *