Când eram mic și treceau coloanele oficiale (în special cele care-l însoțeau pe Ceaușescu), mă uitam, fie de pe trotuar, fie din mașină, la mașinile din coloana oficială. Erau diferite de cele care circulau în oraș: erau albastru închis sau negru, curate și strălucitoare de parcă atunci ieșiseră din fabrică. Aveau numere de înmatriculare speciale, cu puține cifre, care concentrau parcă toată puterea și impunitatea celor care ne conduceau. Erau mai ceva decât o legitimație de partid sau de securitate. Erau un simbol exterior care spunea totul, fără să mai fie nevoie să chestionezi drepturile și ocupația persoanei care conducea mașina.
Cred că erau în același timp și urâte, dar și invidiate.
Unul dintre aceste numere mi-a atras întotdeauna atenția și-l identificam de câte ori puteam într-o coloana oficială care gonea pe bulevardele atunci mult mai goale decât acum, eliberate de milițieni albaștri și încruntați, atenți ca nu cumva un număr mare să intervină din greșeală în această desfășurare a numerelor mici.
Numărul era 1 B 101 și aparținea unui Renault 18, (model care ne plăcea foarte mult tatălui meu și mie), teoria populară fiind că aceea era mașina în care circula Ceaușescu.
Anii au trecut, numerele mici și-au făcut treaba și într-o zi de 21 decembrie am ieșit în stradă, mânat de curiozitate și apoi de revoltă, să protestez împotriva clicii care folosea numerele mici. Milițienii albaștri erau și ei acolo, cu verii lor scutierii. Nu cred că înțelegeam ce se întâmplă, după cum nu cred că știam exact ce fac și ce vreau.
După o noapte sângeroasă la Inter, a urmat golirea pieții din fața CC-ului de soldați, umplerea ei de manifestanți și fuga celor mai mici numere cu un elicopter, de data asta alb. Nu i-am văzut numărul că era cam departe.
Am intrat în clădirea Comitetului Central, nu știu exact ce am făcut acolo și ce căutam acolo, până când, cumva fără să-mi dau seama, am ajuns la subsol, în garaj.
În fața mea, curat și cumva amenințător în lumina de subsol, stătea Renault-ul 18 cu număr mic.
Nu știu nici acum de ce am făcut ceea ce am făcut (transfer de putere, dorința de a-i arăta lui tăică-miu că n-am fost degeaba la Revoluție), dar am găsit cheia de la mașină, am pornit-o cu frică (să nu fi pus securiștii bombe în ea) și am ieșit încet cu ea din garaj.
M-a salvat de mine și de numerele mici un cetățean foarte liniștit (cu care am vorbit deschizând ușa pentru că nu știam să acționez geamurile electrice), care mi-a arătat mulțimea de pe strada Dem I. Dobrescu și m-a întrebat cum cred că o să trec de ei. Logica impecabilă în situația în care teoria numerelor mici era în curs de ajustare.
Am dus mașina înapoi. Au urmat trei zile de nesomn și de experiențe unice, mutarea numerelor mici cu TAB-uri mari la Ministerul Apărării, scârba finală și plecarea acasă cu Oltcit-ul meu bej cu număr cu cinci cifre, care mă așteptase liniștit câteva zile pe lângă Batiștei, să-mi treacă crush-ul momentan de numere mici.
Tatei i-am adus din garajul CC-ului un capac de DELCO și niște fișe de bujii franțuzești, pentru Dacia lui cu număr normal și motor franțuzesc, făcut probabil în aceeași fabrică cu Renault-ul 18.
Guest post – Mircea Stoian.
sursa foto aici
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.