Cum se nasc copiii știm cu toții, chiar și ei. Nu e clar însă cum se nasc părinții. Adică, sigur, ai putea să crezi că în ziua în care îți pune cineva în brațe minunea aia mică, după 9 luni în care ai văzut-o pe un ecran alb-negru, gata! – ești părinte. Și ești, firește, dar numai fiziologic. De restul nu-ți mai povestește nimeni, de parcă ai mai fi făcut-o până atunci.

Apoi, vin mame, bunici, mătuși, prieteni să-ți spună cum să-i dai să mănânce, cum să-l speli, când să-i dai vitamine, când să-l vaccinezi, când și cât îl scoți afară la început, etc. Totul, organizat până în cel mai mic  detaliu.

Și? Mai departe?

                    Ce simte copilul? Are emoții deja, când e abia născut? Ce nevoi are? Cât de mult poți lipsi de lângă el, o zi, o săptămână? Cum îl afectează asta? Vei găsi medici pediatri să-ți spună că astea-s prostii. Vei găsi psihologi și cărți care să-ți spună că, din contră, asta e cel mai important. E o controversă mai mare decât dezbaterea vaccinării obligatorii.

Ai modelul părinților tăi și l-ai împărțit în ”așa da” și ”așa nu”, fără să-ți dai seama că tu ești altă persoană decât copilul tău, societatea e alta decât atunci, la fel și lucrurile de care acum ești conștient și atunci nu erai. Când îți dai seama de toate astea, apar întrebările despre tine.

                   Când apare copilul tău, se trezește copilul din tine. Nu să se alinte, deși și asta uneori, ci să-și ceară drepturi alienate, să ceară să-i vindeci răni demult ascunse, să bată din picior să repari tu tot ce i-au făcut rău alții. Cel mai adesea, părinții tăi.

De aici începe drama: ai de dat mai departe definiția iubirii. Dar ea nu poate să fie decât cea pe care ai primit-o la rândul tău, pentru că alta nu cunoști.

Pentru copiii neiubiți sau abuzați, ignorați, aproape deloc răsfățați, născuți și crescuți din obligație față de o lege strâmbă, cum a fost la noi Decretul 770/1966 și întru îndeplinirea viselor ratate ale părinților, viața n-a fost deloc ușoară, iar definiția iubirii s-a format cu rădăcină patologică. Peste 2 milioane de copii s-au născut din cauza fricii de pușcărie și multe căsnicii au început așa, întâmplător, forțat, nefiresc, ”dintr-o greșeală.”

                    Copiii apăruți așa au avut de plătit. Pentru că s-au născut. Au primit astfel, definiția ”iubirii”: ”eu te-am făcut, eu te omor”, ”din cauza ta n-am putut să-mi termin școala”, ”dacă nu erai tu nu mă căsătoream cu taică-tu”, etc. Pe scurt: ”ai obligația să fii cum îmi place mie/cum eu n-am putut, ca să pot să te iert.”  Subliminial, așa era parentingul pe vremea mea. Și cea mai cunoscută metodă de disciplinare era bătaia. Că era o palmă peste față, o curea la fund pentru o temă greșită sau câteva coaste rupte pentru o notă proastă la treaptă, așa a crescut generația mea.

Care acum are copii la rândul ei.

Avem multe de vorbit…

sursa foto