Domnule Preşedinte, am ceva să vă spun…

Votul meu îşi aniversează anul acesta majoratul. Ceea ce înseamnă că eu, ca posesor al lui, voi şti – mai bine decât în 1996 – cui să îl dau. Sau aşa ar trebui. Căci 1996 a fost anul în care încă mai exista entuziasm şi interes social.

Ambele lipsesc acum cu desăvârşire. Părinţii mei citeau ziare, se uitau la televizor, discutau ideile oamenilor politici – căci aveam câţiva – şi erau conectaţi la ceea ce se întâmplă, în mod constructiv. Eu mă pregăteam să-mi susţin bacalaureatul şi admiterea la facultate şi mă visam jurnalist, având încă proaspătă în minte Revoluţia din ’89, bucuria imensă de după şi căpătasem repede credinţa că libertatea câştigată ne va fi garant al unei construcţii sociale solide.

25 de ani mai târziu, absolventă a două facultăţi, cu o carieră de 16 ani de presă în spate şi mamă a trei copii, mă uit uluită în jurul meu şi nu vreau să vă dau votul meu, domnule Preşedinte. Pentru că m-aţi păcălit în 1996, dar asta mi se poate imputa foarte uşor mie, că n-am ştiut să vă evaluez mai bine, din lipsa experienţei.

În 2000 m-aţi păcălit din nou, de data asta din cauză că nu acceptasem încă faptul că puteţi aplica dubla-măsură şi mai credeam, de asemenea, că oamenii sunt esenţialmente buni. Şi că mă vor trata cu respect dacă şi eu fac asta.

În 2004 m-am trezit şi am votat conştient, dar nu ceea ce-mi doream, pentru că nu mi-o ofereaţi, ci, la fel ca mulţi alţii, răul cel mai mic. Cred că am votat corect atunci, deşi aţi mai derapat suficient pe parcurs.
2009 a fost un an de răscruce şi pentru mine şi pentru dumneavoastră. Am votat aşa cum aş fi luat un medicament cu un gust oribil, care-mi va face rău înainte să-mi facă bine. Dar era singura opţiune terapeutică pe care o aveam.

Domnule Preşedinte – oricare v-a fost numele în aceşti 25 de ani şi oricare v-ar fi acum – nu vă mai vreau aşa!

Pentru că:
– Dacă nu ştiţi să numiţi un premier care să fie un bun administrator al vieţii mele, prin guvernul pe care îl va forma, veţi sfârşi prin a mi-o distruge.

– Dacă nu puteţi să vă organizaţi agenda personală pentru a ajunge la învestirea în funcţie a unui ministru, în mod sigur nu o veţi putea organiza pe a mea, în următorii 5 ani.

– Dacă daţi legi croite pentru interesul celor de care vă e teamă şi nu pentru protejarea celor care vă votează, înseamnă că licenţa mea în Drept devine caducă.

– Dacă nu reuşiţi să comunicaţi eficient cum aţi reuşit să transformaţi un oraş în “capitală culturală europeană”, nu pot afla ce planuri de dezvoltare aveţi pentru ţară. Şi m-ar interesa.

– Dacă aveţi mereu cele mai noi modele de haine şi accesorii pe dumneavoastră şi acum, brusc, vreţi să pară că suntem egali, nu mă convingeţi, pentru că eu nu mi le permit.

– Dacă aţi scris vreodată un bileţel roz (galben) în care să cereţi intervenţia Administraţiei Prezidenţiale în rezolvarea unui dosar de justiţie, în timp ce-mi spuneaţi că economia „duduie” şi totul merge bine, înseamnă că, atunci cînd nu vă văd, faceţi lucruri reprobabile. Iar asta nu-mi convine.

– Dacă aţi semnat demiterea Preşedintelui în 2012 aş vrea să ştiu clar. Pentru că 2012 e anul în care aţi anulat Revoluţia din ’89.

Domnule Preşedinte, cine sunteţi şi cum mă veţi convinge, de data asta? Aveţi timp doar până pe 2 noiembrie şi până acum nu vă descurcaţi prea bine…
sursa foto: Adevărul

Articol publicat pe blogul din ”Adevărul”, august 2014

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *